Cum se mai numără un AMR

< Înapoi

Am așteptat-o atâta amar de vreme pe fătuca asta și de când a venit, ne leagă fedeleș și ne face urechile fundă din două vorbe :D  

Când am întâlnit-o pentru prima oară, am fost mută, blocată sau cum mai vrei să-i spui stării ăsteia de perplexitate… Ca și multe alte familii, initial ne-am dorit un bebeluș, un copilaș până în 2 anișori. Primisem de la o prietenă bună (Mămăruța) un cărucior și pătuț, aveam deja și un mic trusou acasă, pregătit doar-doar… și după ce ne-am luat atestatul, așteptam cuminți 'barza'.  

...Barza noastră însă n-a adus un bagaj mic... barza noastră mai avea puțin să-si rupă gâtul, ajungând la casa noastră, așa de mare a fost bagajul ei de 3 anișori si jumătate :)

Legea spune că înainte de încredințarea copilului în vederea adopției trebuie să aibă loc mai multe întâlniri, să aibă loc matching-ul - chiar așa se și numește de fapt. Au avut loc aceste întâlniri și, din motive de job, între ultima întâlnire și data încredințării (aducerii acasă) au trecut mai bine de 30 de zile.  
Când am aflat data procesului și cât mai avem până s-o luăm acasă, parcă mi-a pus cineva o piatră de moară la gât... Scumpa mea nu înțelegea de ce, dacă tot o iubim cum spunem, nu mai mergem la ea (la peste 400km) și de ce nu mai vine odată la noi... vorbeam zilnic de mai multe ori la telefon și la finele fiecărei discuții invariabil ne întreba:  
-    Așa-i că mâine veniți la mine?!?!  

A fost foarte greu să-i ținem treaz interesul și atenția și să nu ajungă la dezamăgire în tot răstimpul ăsta. Ne maimuțăream la telefon în auzul atâtor oameni (de obicei seara erau cam toți acasă la asistenta maternală), dar nu conta, cât timp o auzeam că râde și că se joacă cu noi, fie și prin telefon... Știți ce distractiv e să joci ascunsa prin telefon?! Nici nu aveți idee până nu încercați! :D Apoi asistenta maternală (devenită între timp Buni) i-a confecționat o floricică cu 30 de petale din hârtie, fix câte zile mai erau până când urma să ne reîntâlnim, și în fiecare dimineață micuța mea trebuia să rupă câte o petală din floricică, astfel să contorizeze pe înțelesul ei cât timp mai este până ne vedem. A funcționat, însă erau zile când rupea draga de ea petale și dimineața și când se trezea după somnul de amiază...
 
- Dar m-am trezit...a mai trecut o petalăăă! striga ea revoltată cu glasul ei de clopoțel :)  


Apoi Buni a venit cu ideea să pună lângă floricică poza cu noi trei, poza prin care vorbea cu noi când îi venea dorul mai tare și nu ne puteam auzi.  
Cu cât se apropia termenul, recunosc că mă temeam tot mai mult de neprevăzut. De care nu cumva să se întâmple ceva unuia dintre noi și să nu mai putem merge... daaa, o luasem prin bălării deja, știu, dar chiar m-am temut de neprevăzut! Căci îi promisesem că mergem la ea și după ea. O pregătisem deja emoțional, psihologic, cum a fost omenește posibil și ar fi suferit cumplit dacă evenimente care nu depindeau de noi ne-ar fi împiedicat să ajungem la ea. Dar din fericire n-a fost ața! Ultimele 30 de zile în doi au trecut pe nesimțite... ritmul nebunesc de la lucru nu ne-a dat răgaz să numărăm clipele... doar așa, orele care treceau :)  

Venise și ziua 'H' , ziua încredințării copilului spre adopție..am pornit la drum cei 400km și am ajuns la tribunal unde judecătorul striga pe rând familiile în sala de tribunal și le cerea acordul: DA, suntem hotărâți să meargem mai departe. Țin minte cât trăiesc că eram 5 familii în sală și pe lista de cazuri noi eram ultima familie și știam clar că nu se sare peste rând, dar cu toate astea la fiecare strigare de nume mă ridicam în picioare ca aruncată de un arc de pe banca pe care stăteam amândoi. Nu mai aveam deloc stare. Pe la familia 3, 4 devenise evidentă nerăbdarea și emoția mea și judecătorul efectiv ne zâmbea larg și zău de nu m-am simțit cumva ca la sfatul bătrânilor… Câte familii or fi văzut oamenii ăia, câte reacții… dar ce-mi păsa mie, mă duceam în sfârșit la copilul meu, să-l iau acasă!  

ACASĂ!  

Într-un sătuc, între niște dealuri superbe, ne aștepta nerăbdătoare scumpa noastră. Ședința la tribunal fusese lungă, parcă prea lungă și scumpa mea nu mai avea stare deloc, emoțiile se amestecau cu nerăbdarea, cu fericirea și cu întrebările unui nou început. Am ajuns la ea și după o scurtă ședere, am umplut mașina cu toată istoria ei și ne-am luat rămas bun de la toți cei care i-au fost alături din primele zile până ne-am regăsit noi cu ea. Cele mai grele momente au fost însă când mă uitam în ochii băiețelului aflat și el în asistență maternală acolo, care a fost practic un frățior pentru ea, au crescut împreună și acum era martor la întregirea unei familii, însă nu a familiei lui.  

Unul dintre motivele pentru care astăzi Ador Copiii există este și acest băiețel! L-am rugat atunci să nu fie supărat nici pe noi și nici pe scumpa mea mică și să creadă cu tărie că într-o bună zi mămica lui îl va găsi! Puteam vorbi cu el altfel pentru că avea atunci 7 anișori și înțelegea tot ce se petrece sub ochii lui. Mă voi bucura foarte tare când va fi si el alături de părinții lui... Foarte tare!  

Revenind la povestea noastră, drumul spre casă a fost foarte lung și greu. Cred că la intervale de o oră, o oră și ceva, micuța mea avea reprize de somn și vomat, somn și vomat - de la rău de mașină sau emoții, nici nu mai știam de la ce. N-au funcționat deloc medicamentele date înainte de plecare și am umplut prosoape și haine întregi de lichidul care deja nu mai conținea nimic la un moment dat... Mă treceau transpirațiile că sunt o incapabilă să o ajut și să-i alin cumva starea aia imbecilă de rău de mașină. Dar cum ziceam mai sus, ea ne-a arătat de multe ori de ce are nevoie și ce trebuie să facem; ajungea să ne oprim puțin și s-o ascultăm.  
Asta a fost una dintre primele lecții învățate de la ea: copiii îți spun și iți transmit foarte multe, dacă ai urechi să-i asculți.  
Fetița mea scumpă mi-a dărâmat toate zidurile construite în interior atâția amar de ani cu mult sârg și sudoare. Mi-a dat cu flit la tot ce credeam eu că e important și mi-a arătat ‘băbește’ cum stă treaba de fapt pe lumea asta! 
 
-Mami, tu esti mămica meaaa! Tu trebuie să colorezi cu mineee!  

Și de atunci ne colorează viața, în fiecare zi.  

Simona,
Fondator Ador Copiii
Comunitatea familiilor adoptive
Stiri și evenimente

Echipa Călătoriei Inimii a ales să dăruiască și în această perioadă de Sărbători, iar echipa Ador Copiii devine mesagerii darurilor, cărți de dezvoltare personală, către oamenii care pot beneficia de ele,...

CITESTE MAI DEPARTE
Povestea mea

Mă numesc Anca D, am 39 de ani, şi recunosc, cu stângăcie, mi-aş dori să vă pot transmite puţin din iubirea pe care o port copilului meu, născut din INIMĂ!

CITESTE MAI DEPARTE
Program evenimente
Alegeți din timp proiectele și evenimentele în care vă puteți implica sau pe care le puteți susține cu o donație
Despre noi

Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor organizaţiei, care au adoptat şi au dorit să genereze transparență și eficiență în sistemul de adopţii, astfel încât fiecare copil părăsit să aibă parte de copilărie într-o familie, cât mai curând posibil. 


Munca noastră

De la simplificarea legii adopției, la lobby, la consiliere și suport, zi de zi echipa Ador Copiii este vocea copiilor fără o familie și vocea familiilor care doresc să adopte un copil. În acest scop, serviciile Ador Copiii, acreditate, sunt oferite de o echipă inimoasă, specializată în consiliere în adopție. Nu ezitați să apelați la serviciile noastre, veți găsi empatie, transparență și profesionalism.


Galerie video

Galerie
foto
Vrei să ne ajuți?


Membrii cotizanți, donatori și sponsori pun mână de la mână și ajută în fiecare zi. Fiecare ajutor este binevenit. 
AJUTĂ ȘI TU!

 

 
Parteneri Platinum
Parteneri Gold
Parteneri Silver