Povestea Belei

< Înapoi


Cum am fost aleși ca părinți

A venit la noi în familie întâi printr-un gând comun împărtășit din priviri. Acum cinci ani eram cu soțul meu la niște prieteni în vizită, imediat după Crăciun, și o altă prietenă comună, și ea în vizită, ne povestea că se gândește din ce în ce mai serios să adopte un copil și se întreba care or fi pașii. Gazdele noastre  i-au spus că o pot ajuta să o pună în legătură cu un amic care lucra la un departament de adopții de la primărie, care i-ar fi putut răspunde la întrebări. În momentul acela m-am uitat la Adrian cu o surpriză în ochi, el mi-a răspuns la fel, zâmbind și eu am exclamat: „Noi de ce nu ne-am mai gândit la posibilitatea asta?!”

Adopția fusese întotdeauna unul dintre lucrurile cu care am fost de acord amândoi fără să mai dăm explicații unul altuia sau să facem eforturi să ne convingem. Ci pur și simplu să ne bucurăm că iată, și în privința asta, împărtășim aceleași valori. Ne-am gândit la adopție de când am încercat să devenim părinți, ca o opțiune în cazul în care nu ne-ar fi ieșit pe cale naturală. Am fost norocoși să îl avem pe Tomi la puțin timp după ce am zis că suntem pregătiți pentru un copil. Tomi fost diagnosticat cu autism când avea 2 ani jumătate și anul care părea cel mai nefericit din viața mea, purta cu el, fără să știm, o mare bucurie pentru că ne-o aducea pe lume pe fetița noastră.

Amânasem pasul de a rămâne din nou însărcinată pentru că Tomi avea nevoie de mine foarte mult, stresul vieții noi de părinte de copil special nu îmi oferea relaxarea de care o femeie însărcinată are nevoie și mă temeam totodată de riscul (mai crescut la noi) ca și al doilea copil să aibă autism. Dar regretam amânarea aceasta pentru că mi se părea mai potrivit ca Tomi să aibă un frate sau o soră mai apropiată de vârsta lui. Așa că adopția chiar era metoda prin care toate aceste temeri ar fi fost învinse. Și înhămați cu o dorință mare, dar și cu încurajările tuturor prietenilor, am pășit în noul an cu multă speranță că visul acesta se va împlini, deși mai auzeam voci care spuneau că de fapt totul va dura foarte mult.

***

Toate etichetările legate de “timpul imens de așteptare”, „neprofesionalismul” angajaților birourilor de adopție sau al asistenților maternali ne-au fost
spulberatecând am trecut efectiv prin procesul de adopție.

Poate pur și simplu am avut noroc ca pentru noi totul să dureze mai puțin de un an și de aceea aș descrie tot acest proces nu ca fiind lung, ci atât cât trebuie. La un moment dat chiar, numărând lunile și măsurând emoțiile de-a lungul lor, îl comparam cu o sarcină, cu o naștere și cu perioada post-partum. Sarcina aș putea să spun că a început în momentul în care am primit certificatul de părinți adoptivi. 

Asta se întâmpla în luna august 2010, după vreo două luni în care am răspuns la teste psihologice, am cerut recomandări prietenilor, șefilor și colegilor noștri, am dovedit că avem o locuință, am fost puși să ne imaginăm că le scriem părinților naturali sau că suntem părinți care își dau copilul spre adopție și le scriem părinților lui adoptivi. În ianuarie, chiar de ziua de nume a celor doi oameni care urmau să ne boteze fetița, am fost sunați de la DGASPC și ni s-a spus că au găsit o fetiță de doi ani, adoptabilă, născută la o zi diferență de Tomi. 

E drept, legea îți oferă dreptul de a alege dintre mai mulți copii, de a decide după perioada de probă dacă vrei sau nu să fii părintele acelui copil. Dar mie această selecție mi se pare absolut nenaturală și mi-am propus ca dacă va fi vorba de o selecție, aceea sa fie făcută de copil, nu de noi. Așadar, momentul în care am aflat că ea există , că ziua ei de naștere e la o zi diferență de a lui Tomi, că o putem vizita, a echivalat cu emoția momentul în care aflam că port în pântec un băiat. A urmat  prima întâlnire. Când ne-am  cunoscut prima dată eram atât de speriată, așa cum sunt mamele când așteaptă încă un copil sau după ce au deja un copil special care are nevoie de mai mult sprijin decât alții, încât tot ce am făcut a fost să scot un test de dezvoltare a copilului din geantă și să o evaluez ca să mă asigur că nu sunt semne de autism. Ea a încercat cu zâmbete și giumbușlucuri să îmi ia creionul din mână sau să scrie pe foi și după ce a văzut că nu reușește așa, a ales altă tactică: m-a pupat pe gură. Așa a început totul: cu acel pupic și cu soțul meu care, la fel de relaxat ca ea, a început să-i intre în joacă. Eu am avut doar inspirația de moment să le fac o fotografie. Prima lor fotografie împreună.

Au urmat apoi alte vizite de “potrivire”, acomodare unii cu alții, și în mai 2010 o aduceam acasă pe Bela, așa cum i-au spus toți membri familiei care au crescut-o. Nașterea ei pentru mine a fost ziua în care eu și Adrian ne duceam îmbrăcați frumos și tare emoționați - eu mă simțeam ca într-un travaliu - la tribunalul din localitate ca să ne fie încredințată prin hotărâre legală. După două zile Bela venea cu noi acasă. Emoțiile acelea au fost egalate doar de cele din ziua în care l-am adus pe Tomi din maternitate. Bela era adormită, arăta ca un bebeluș, deși avea 2 ani, era speriată puțin și o țineam strâns în brațe, înfășurată într-o pătură mică.

Toată perioada aceasta chiar a durat 9 luni. Apoi au urmat câteva luni în care, ca și atunci când am devenit mamă pentru prima dată mă tot întrebam dacă sunt capabilă să cresc și un al doilea copil, dacă sunt cea mai potrivită mamă pentru ea, dacă și tot dacă - să-i zicem un fel de perioadă post-partum. Au mai urmat și alte momente importante: decizia finală de adopție sau noul ei certificat de naștere în care noi eram părinți. Dar din clipa în care Bela ne-a spus mami și tati, am știut că este copilul nostru, așa că ultimele două momente au fost mai degrabă niște formalități.

În tot procesul acesta ne-am simțit ajutați de oamenii de la DGASPC (din București și din județul în care locuia Bela). Am întâlnit niște profesioniști care știu să explice, să verifice cu atenție profilul nostru ca oameni și părinți, dar și ca familie în întregime (fratele, dar și bunica), să se bucure cu noi și să empatizeze la toate întâlnirile, să ne ofere soluții, să aibă răbdare cu fiecare etapă în parte și să accepte cu greu sau deloc un buchet de flori sau niște bomboane când simțeam că așa vreau să le mulțumesc. Poate că cel mai mult, însă, m-a impresionat că pentru ei faptul că viitorul frate al Belei avea o dizabilitate nu a fost o barieră în adopție, ci mai degrabă un atuu. 

Înainte de a deveni părinte adoptiv, auzisem multe povești triste, unele chiar dramatice, despre felul în care asistenții maternali sunt formați sau știu să crească copiii aflați în plasament. Această temere mi-a fost însă ștearsă imediat atunci când am cunoscut-o pe “mama care a crescut-o” pe Bela și familia ei: soțul și cei 4 copii. În câteva cuvinte pot să spun doar că Bela era alintata casei, nu mai prididea să primească și să dăruiască zâmbete, pupici și îmbrățișări tuturor, că la plecare toată lumea a plâns și că mi-au salvat pe un memory stick sute de fotografii cu ea, de la primele zile de viață. Ni s-a recomandat oficial să nu păstrăm legătura cu asistenții maternali sau, dacă o facem, să ne-o reluăm după un an de zile, adică după un ciclu de sărbători anuale, pentru că până atunci atașamentul față de noua familie se formează. Nu am respectat prima recomandare și am aflat că în alte țări este chiar stimulată păstrarea relației. Și mi se pare mult mai normal așa, pentru că altfel sentimentul de abandon ar fi dublat. Dar i-am vizitat după un an și, deși Bela nu i-a recunoscut, revederea a avut mii de emoții. Și m-am bucurat de bucuria oamenilor care o iubesc atât de mult.

Experiența adopției ne-a mai spulberat o prejudecată, care exista în familia noastră. Mama mea era reticentă în ceea ce privește adopția în sine și înfierea unui copil de etnie romă. După discuții în contradictoriu și o perioadă tensionată în familie, cred că relaxarea a venit atunci când mama a dat de ochii mari și verzulii ai Belei și afecțiunea s-a declanșat iremediabil după câteva luni când a auzit-o spunându-i “Buni, te iubesc!”.  

***

Acomodarea Belei cu noi a fost lină pentru că am avut sprijin din partea familiei care a crescut-o, a prietenilor noștri, a oamenilor de la DGASPC, a surorii mele, a prietenei care adoptase de curând un băiețel, a prietenei care avea un apartament în localitate și în care am putut să ne petrecem weekend-uri împreună cu ea, deci să reușim să ne împrietenim în tihnă. Dar cel mai mult sprijin am avut chiar de la Bela.  Când ne-a spus mami și tati, așa cum le spunea atunci și asistentei maternale și soțului ei, am știut că suntem acceptați și aleși. Și primele zile acasă, cu toată familia noastră, au fost reușite tot datorită ei, energiei, felului în care se entuziasma de orice fruct mâncat sau floare mirosită sau se atașa de oamenii noi pe care îi cunoștea, dar mai ales de fratele ei.

Au trecut mai bine de trei ani de atunci, cu sute de emoții, prieteni, experiențe pe care doar ea ni le-a adus în viață. Și cu sute de vorbe înțelepte care acum bucură zilele a sute de cititori ai blog-ului ei: http://lavitaebellacubela.blogspot.com/

De curând am găsit întâmplător scrisorile pe care le-am avut de scris ca temă în procesul de obținere a certificatului de părinte adoptiv. Atunci nu le înțelegeam rostul. Dar când am scris-o pe cea ca din partea unei mame care e nevoită să își dea copilul spre adopție, trăirile acelor rânduri m-au ajutat să mă pun măcar pentru o oră în pielea unei astfel de om, să reușesc să empatizez cu ea și să pot să vorbesc cu o răbdare și o înțelegere și mai sincere când îi spun Belei povestea adopției ei. În scrisorile acestea, însă, am descoperit că am prospectat descrieri ale viitoarei mele fete care se potrivesc uimitor de bine cu personalitatea Belei. Îmi imaginam atunci o fetiță energică, iubitoare de animale, fluturi, flori, bună desenatoare, căreia îi e teamă de albine, dar care explorează tot și se urcă pe orice scară. Asta mă face și mai mult să cred, nu că am obținut exact copilul pe care mi l-am dorit, pentru că un copil nu este o posesie, ci că de atunci, când m-am înțeles cu tatăl ei din priviri să începem să o căutăm, ea, născută deja, ne trimitea semne că ne-a și găsit.


Andreea Sorescu  
Mama lui Tomi și a Belei
Fondator al Asociației 'Invingem Autismul 

Stiri și evenimente

Programul „Cercul Siguranței” pune accent pe accesarea sensibilității înnăscute a părinților de a fi alături copiilor lor și oferă o ‘hartă’ pentru a întelege mai bine nevoile acestora. Cercul...

CITESTE MAI DEPARTE
Povestea mea

Mă numesc Anca D, am 39 de ani, şi recunosc, cu stângăcie, mi-aş dori să vă pot transmite puţin din iubirea pe care o port copilului meu, născut din INIMĂ!

CITESTE MAI DEPARTE
Program evenimente
Alegeți din timp proiectele și evenimentele în care vă puteți implica sau pe care le puteți susține cu o donație
Despre noi

Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor organizaţiei, care au adoptat şi au dorit să genereze transparență și eficiență în sistemul de adopţii, astfel încât fiecare copil părăsit să aibă parte de copilărie într-o familie, cât mai curând posibil. 


Munca noastră

De la simplificarea legii adopției, la lobby, la consiliere și suport, zi de zi echipa Ador Copiii este vocea copiilor fără o familie și vocea familiilor care doresc să adopte un copil. În acest scop, serviciile Ador Copiii, acreditate, sunt oferite de o echipă inimoasă, specializată în consiliere în adopție. Nu ezitați să apelați la serviciile noastre, veți găsi empatie, transparență și profesionalism.


Galerie video

Galerie
foto
Vrei să ne ajuți?


Membrii cotizanți, donatori și sponsori pun mână de la mână și ajută în fiecare zi. Fiecare ajutor este binevenit. 
AJUTĂ ȘI TU!

 

 
Parteneri Platinum
Parteneri Gold
Parteneri Silver