Povestea noastră

< Înapoi

 Povestea noastră de viaţă în doi a început în anul 2000. Foarte tineri fiind, la început de drum, totul a fost foarte greu! Dar avându-ne unul pe celalalt, am mers înainte... tot ce ne mai doream era un copil, care sa ne împlinească, să dea sens vieţii noastre. Dar cum acest vis nu se îndeplinea, am pornit pe lungul drum al investigaţiilor medicale... Căutări, răspunsuri devastatoare... doar asta ne era dat să ne iasă în cale... pentru ca, într-un final, să primim un răspuns pe care-l prevedeam (după atât de mult timp), dar pentru care nu eşti niciodată pregătit: singura noastră şansă era procedura de fertilizare in vitro!

Au trecut apoi câţiva ani lungi, pentru ca, în anul 2009, să trecem prin ceea ce avea să fie prima procedură de fertilizare in vitro... nereuşită. Familia, prietenii ne-au fost alături, zi după zi, printr-un chin de nedescris, mai mult sufletesc decât fizic, devastator, crud şi parcă nesfârşit... De ce noi? De ce chiar şi după această procedură? Prea multe întrebări, atât de puţine răspunsuri.... Dar pentru familiile noastre şi cu speranţa, într-un fel regăsită, că, într-un fel, cândva, totul se va rezolva şi pentru noi, în anul 2010 am pornit la drum pentru cea de-a doua procedură de fertilizare! Cu mare greutate am regăsit în noi puterea de a încerca din nou, speranţa că deznodământul va fi unul fericit de această dată. Noi speranţe, noi aşteptări, noi temeri... Dar şi de această dată rezultatul a fost: procedură reuşită soldată cu o... nereuşită... De ce noi??? De ce iarăşi??? Aveam atât de multă dragoste de oferit! De ce iarăşi??? De ce noi???

Toata speranţa rămasă în noi am adunat-o într-un dosar cu hârtii, pe care l-am depus (după mai bine de o lună de când păşisem prima dată pragul instituţiei), pe 28 martie 2011, la Biroul de Adopţii din cadrul DGASPC Dâmboviţa. A fost momentul când am pornit pe alt drum, presărat, la fel, cu multe-multe temeri, dar şi cu multă-multă speranţă!

Aceasta să fie oare menirea noastră? Suntem în măsură, în faţa Domnului, să alegem dintre piticii ale căror dosare ne vor fi prezentate? Cum vom şti care copil o să fie al nostru? Au urmat evaluări, cursuri, vizite la domiciliu şi la sediul Direcţiei, dar mai presus de toate a urmat aşteptarea! 

Timpul trecea încet-încet pentru ca... după puţin peste o săptămână, telefonul să sune! Am început să tremur încă dinainte de a răspunde. Mi-era teamă de ce aveam să vedem! Ne doream un pitic mic, să fi pierdut cât mai puţin timp din viaţa sa, să ne trezească noaptea, să-l învăţăm să meargă, să fim acolo pentru primii lui paşi şi pentru primele cuvinte, să fim primii şi singurii MA-MA şi TA-TA! Oricât de egoist ar suna, voiam totul! După mai bine de 10 ani de dorinţe şi visuri doar visate, doream să nu pierdem nimic!!!

Şi, într-o minunată, sfântă zi de miercuri, pe data de 1 iunie, la ora 12:30, l-am întâlnit pe Cristian (5 luni şi 5 zile)! Toate trăirile pe care le aşteptam ne-au invadat simultan, copleşindu-ne de emoţii imposibil de redat în cuvinte!!! DA, am ştiut că pe el l-am aşteptat, DA, am ştiut că el va fi al nostru, DA, am ştiut că el este menirea noastră!!! O mândreţe de copil, voios, zâmbitor, grăsunel, cu cei mai albaştri ochi din lume! A venit la noi din prima clipa, chipul lui întru totul ne-a zâmbit de parcă ar fi fost de-o veşnicie al nostru!!! Şi pe loc am înţeles de ce noi, de ce iarăşi... am trecut prin toate pentru că micuţul Cristian nu era venit pe lume, iar noi eram “rezervaţi” pentru el, şi el, pentru noi!!! Pentru cei care nu cred încă în minuni, lăsaţi-mă să vă spun despre minunea noastră! Puiul nostru de om nu avea nici mamă, nici tată în certificatul de naştere! Cristian, mai presus decât orice, a intrat în viaţa noastră când mămicile care reuşişeră cu procedura FIV în anul anterior erau în spital, născându-şi propriii copii! Cristian este nascut în aceeaşi zi cu altă mare iubire a sufletului meu - fratele meu! Să vă mai spun că noi am pornit cu adopţia hotărâţi să aducem acasă o fetiţă? Nici atunci când crezi că TU hotărăşti, nu e deloc aşa! Doamne-Doamne avea planurile făcute pentru noi cu mult dinaintea noastră!

Îmi aduc aminte că, după secunda în care l-am văzut pe Cristian, privirea mea a căutat-o pe cea a soţului. Am găsit în ea, atât de evident, o bucurie, o fericire, un licăr pe care nu le mai văzusem niciodata! Împreună, ne-am coborât capetele către puiul NOSTRU de om, ca o acceptare umilă a darului divin! Să vă mai spun că puiul nostru de om, minunea vieţii noastre, seamănă cu mine? Are ochii mai albaştri decât ai mei, are amândouă gropiţele în obrăjorii lui pufoşi, are cel mai cârn nas din lume (că nu degeaba ne cheamă Cârnaru)!!! Are cel mai vesel râs şi cel mai năzdrăvan zâmbet în colţul gurii!!!

Dacă până acum am crezut că timpul trece greu, ne-am înşelat! Abia de acum încolo, de la o întâlnire până la următoarea, aveam să găsim zilele şi nopţile fără de sfârşit! Iar timpul petrecut împreună... trecea ca o părere! La fiecare vizită mai descopeream câte o asemănare, câte un fel de-al lui de a zâmbi mai altfel decât până atunci, câte o expresie a feţei lui, de care ne îndrăgosteam şi mai mult! Eram atât de însetaţi de el, încât îl vedeam peste tot! Viaţa noastră s-a schimbat subit după programul lui, iar apartamentul se transforma, în sfârşit, într-un cămin! Între timp am sărbătorit 6 luni din viaţa puiuţului de om, am cântat primul “La mulţi ani!” pentru copilul NOSTRU, ochii picurau nestăpânit lacrimi, numai că, de data aceasta, erau de fericire!

Roata destinului se pusese în mişcare şi prinsese viteză maximă! Pe 27 iulie, împreună cu soţul, în faţa instanţei de această dată, am spus din nou DA pentru un nou început de “viaţă împreună”; acum eram mai mulţi la “linia de start” şi determinarea cu care am pornit în “cursă” a fost deplină! La 7 luni şi o zi, în braţele noastre, Cristian a urmat drumul către acasă! Doar că acomodarea la noua viaţă a fost foarte grea şi a părut prea lungă! Nu vreau să îmi mai aduc aminte cât a plâns pe drumul către acasă, cât a plâns acasă, atunci şi mai bine de o săptămână după... Mă simţeam incapabilă, nepricepută, atinsă de un handicap major în ceea ce privea nevoile lui, îmi reproşam fiecare scâncet pe care îl scotea, fiecare clipă de nesomn sau din somnul lui agitat, fiecare tentativă eşuată de a ieşi la plimbare sau de a primi în casă oamenii atât de dragi, care voiau să ne fie aproape... Mi-a trebuit ceva timp şi puţin ajutor să înţeleg că şi Cristian voia, de fapt, totul de la noi! Voia să fie cel care ne învăţa să plângem cu el, lângă el, ca să putem apoi să preţuim somnul liniştit, zâmbetele, momentele liniştite şi veselia jocului în trei. Cristian voia ca fiecare secundă împreună să o facem “a noastră” înainte de a o împărtăşi cu toţii! Cristian voia momente memorabile aşa cum am vrut şi noi! “Dacă nici după criza aceasta de plâns nu mă lasă, i-am câştigat!”, părea să fie provocarea atât de uzitată a piticului nostru...

Apele s-au mai liniştit încet-încet, Cristian nu a mai avut nevoie de atâtea dovezi şi asigurări că “suntem acolo oricând pentru el”, testul “rezistenţei” a fost trecut de toţi, şi, înarmaţi cu o încredere unii în alţii de nesfărâmat, am pornit să descoperim lumea împreună! Nu o să uităm niciodată momentul când, văzând o fotografie într-o revistă, ne-a strigat foarte fericit şi senin: “Uite, mami, o familie, ca şi noi!” (!!!) (era pentru prima dată când folosea cuvântul acesta!) Împreună am învăţat asta şi noi îţi mulţumim ţie, pui de om!

Cristian este minunea noastră de la Dumnezeu, minune pentru care mulţumim în fiecare zi! Mânuţele lui dau cea mai caldă îmbrăţişare, glasul lui, dulce ca nectarul zeilor, strigă toată ziua ceea ce tânjeam de prea mult timp să aud: mami, tati! Acum, casa e plină de râsete, feţele noastre - de zâmbete care nu credeam că o să ştim a le zâmbi, sufletele noastre – de cea mai pură fericire, pe care doar un copil ţi-o poate da! Deşi au trecut deja 2 anişori minunaţi de când suntem împreună, de fiecare dată când îmi strâng fiul în braţe mă trece un fior din cap până în picioare, felul cum se cuibăreşte la pieptul meu mă face să mă simt completă, de fiecare dată când îl privesc cum doarme mă inundă toate rugile pentru binele lui, de fiecare dată cand ne strigă îmi tresare sufletul de fericire, de fiecare dată când ţopăie de bucurie că am ajuns acasă, cu fiecare îmbrăţişare mare-mare, el, puiul meu de om, îmi reconfirmă faptul că acolo e locul meu, doar acolo, lângă fiul meu, pentru fiul meu!

Ne bucurăm pentru Alina şi soţul ei, îi felicităm pentru minunea lor pe nume Cristian şi le urăm să fie sănătoşi, fericiţi şi să aibă parte numai de împliniri!

Stiri și evenimente

Echipa Călătoriei Inimii a ales să dăruiască și în această perioadă de Sărbători, iar echipa Ador Copiii devine mesagerii darurilor, cărți de dezvoltare personală, către oamenii care pot beneficia de ele,...

CITESTE MAI DEPARTE
Povestea mea

Mă numesc Anca D, am 39 de ani, şi recunosc, cu stângăcie, mi-aş dori să vă pot transmite puţin din iubirea pe care o port copilului meu, născut din INIMĂ!

CITESTE MAI DEPARTE
Program evenimente
Alegeți din timp proiectele și evenimentele în care vă puteți implica sau pe care le puteți susține cu o donație
Despre noi

Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor organizaţiei, care au adoptat şi au dorit să genereze transparență și eficiență în sistemul de adopţii, astfel încât fiecare copil părăsit să aibă parte de copilărie într-o familie, cât mai curând posibil. 


Munca noastră

De la simplificarea legii adopției, la lobby, la consiliere și suport, zi de zi echipa Ador Copiii este vocea copiilor fără o familie și vocea familiilor care doresc să adopte un copil. În acest scop, serviciile Ador Copiii, acreditate, sunt oferite de o echipă inimoasă, specializată în consiliere în adopție. Nu ezitați să apelați la serviciile noastre, veți găsi empatie, transparență și profesionalism.


Galerie video

Galerie
foto
Vrei să ne ajuți?


Membrii cotizanți, donatori și sponsori pun mână de la mână și ajută în fiecare zi. Fiecare ajutor este binevenit. 
AJUTĂ ȘI TU!

 

 
Parteneri Platinum
Parteneri Gold
Parteneri Silver