Cum a intrat minunea în viața mea

< Înapoi

Se spune că în spatele fiecărei ecografii stă o poveste.  

Eu aș spune că în spatele fiecarui copil stă o poveste. La noi, în locul ecografiei a fost un mail, o fotografie.  Poți deveni mamă și altfel, nu-i așa? Mă întorc însă puțin în timp cu povestea ca să creez tabloul complet pentru istoria ce urmează s-o aștern aici. Cum am aflat că voi deveni mamă? Ne doream un copil de mai bine de 10 ani… le-am pierdut șirul exact. După două sarcini pierdute și drumuri nesfârșite la medici și laboratoare, după dezamăgiri și decepții, după acceptare și liniștire, am decis că vom adopta un copil. În 2008 am depus actele și așteptam atestatul și ceea ce avea să urmeze. ”Sarcina” asta nu e ca și cea naturală… știi când are loc actul, dar nu știi cât durează sarcina, cât ține travaliul și nici la ce să te aștepți… trebuie să ai multă răbdare, echilibru, nervi de oțel și multă credință!

… Am inceput anul 2009 storși de orice urmă de energie după ultimii 3-4 ani grei prin care am trecut – mama mea ne părăsise de curând și dacă până a fost ea în viață ne-am ținut bățoși și am strâns rândurile, acum am cunoscut și noi ce inseamna decompensarea și epuizarea cronică.

Aveam depus deja dosarul pentru adopție, însă sincer simțeam că înca nu am putere nici să dau un telefon să întreb de copii, darămite să am în grijă unul. Aveam amandoi același feeling, așa că n-a fost greu ca încet-încet să alegem împreuna să luăm parte la experiențe dătătoare de energie pozitivă, să luăm o pauză de la toate cele grele și să ne regăsim.

Ne-am încărcat bateriile în cel mai adevărat mod cu putință, în Maramureș și Bucovina, de care efectiv ne-am îndrăgostit. Am regăsit acolo (deși era prima oară când călcam pe meleagurile acelea) pacea, liniștea, echilibrul, dumnezeirea, iubirea și bunăstarea pierdute sau căutate de mult.

Pe urmă, că tot visam eu tare de tot, am mers la un concert la băieții buni de la U2. Asta a fost iarăși o experiență plină de revelații, oricât de aiurea ar părea, dar a fost. Ne-am scăldat în valurile Adriaticii și îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, că aveam lacrimi în ochi de preaplin de extaz și m-am uitat spre cer și am întrebat ”Ce mai urmează oare, Doamne?”. Am venit acasa plini de soare în suflet și în ochi și plini de energie. Dar cu buzunarele rău goale. :)

Era sfârșit de august și țin minte că ne socoteam noi că anul ăsta sigur nu o fi nimic cu adopția, numai bine ne facem bine de tot de cap (ca-n tinerețe ;) ) și pe urmă o luăm de la capăt cu tatonările prin țară. Într-o seara de sfârșit de august, prin 28, așa, după ce trecusem de aniversarea de 11 ani de căsnicie, amândoi pe balansoar afară, cu un vin în pahare depănam amintiri și povești de la cheful abia trecut. 

Primesc un telefon să mă duc să-mi verific mail-ul, să văd o fotografie, doar atât. (Pentru cei nefamiliarizați cu procedurile adopției, în urma unei cereri trimisă la orice D.P.C. din țară ți se trimite pe mail fotografia copilului, înainte de a hotărî dacă mergi sau nu să-l vezi.) Am lăsat în grija lunii ce strălucea pe cer paharele de pe masă și am mers grăbiți la birou, să deschidem mail-ul. Și l-am deschis... și de dincolo de ecran mă privea o mutriță cu năsucul încrețit de grimasa șmecheroasă făcută, o fătucă ce avea pielea albă-albă, părul negru prins în codițe cu pompoane tradiționale, buzițe roșii și mânuțele dolofane, cu gropițe și niște ochișori ageri și negri ca mărgelele. Parcă era Albă ca Zăpada! O mutriță cu o grimasă pe care o mai văzusem undeva, cândva. În 30 de secunde am știut: ”Uite-o și pe mâța asta mica, parcă sunt eu când eram mică!”. Am privit fotografia aceea 10 zile, până la momentul întalnirii, până la cel mai mic detaliu, ochii însă cel mai mult. Vorbeam zilnic cu ei – am listat fotografia și o purtam după mine peste tot și în orice moment al zilei o priveam, simțeam același lucru: că mă uit la fiica mea. Că o știu de când lumea, că e într-un anumit fel șugubeață, ștrengăriță, dulce și zglobie, vorbăreață și drăgălașă și iubitoare. Seara când ne adunam acasă amândoi, așezam fotografia pe canapea lânga noi și derulam scenarii despre cum o s-o creștem, ce o s-o învățăm și ce nu, unde o s-o ducem la grădiniță, cu ce rochițe ne-ar plăcea s-o îmbrăcăm și ce sport oare i-ar plăcea să facă… Am ars niște (multe) etape înainte de a o întalni efectiv, atât de puternic a fost feeling-ul la amândoi. Aveam să aflăm apoi că și feeling-ul ei a fost la fel de puternic pentru noi, deși nu ne știa încă. Sau poate ne știa? Piesele de puzzle se așezau încet, dar sigur, fiecare la locul ei și tare-mi plăcea ce imagine iese… Venise în sfârșit și momentul să plecăm la ea să ne întâlnim. Aveam emoții cum nu pot să descriu în cuvinte, mi-era teamă că n-o să mă pot stăpâni. Am trecut prin atâtea și mă temeam că n-o să mă pot stapâni în fața unui copil, eu, aia care mă credeam invincibilă. Am mers cu mașina cam 400 de km, dar pe drum a disparut panica și m-a cuprins o liniște și-o pace, aveam senzația că merg la bunici să-mi văd copila. Am intrat în casa unor oameni calzi și primitori, iar mogâldeața cu ochii negri se ascundea, trecând în fugă pe lângă noi, când în dulap, când sub masă, când în cămară, măcar ea putea face asta, fiind copleșită de emoții, noi nu. :)

După primele minute de tatonare a dispărut totul în jurul meu, al nostru, nu mai existam decât noi 3 acolo. Acum că mă uit în poze și îmi amintesc, pot spune că erau, cu tot cu noi doi, 11 persoane în casă, dar nu-i vedeam și nici nu-i auzeam pe nicicare. Sorbeam fiecare vorbă de la copila mea și o urmăream cum îmi arunca ocheade pe sub genele ei lungi într-o timidă, și totuși strașnică, evaluare. I-am lăsat spațiu și timp să vină ea la mine, să mă simtă, să mă mângâie, să mă atingă. Vroia să dea senzația că n-o interesez deloc și știa bine ce face… eu eram câștigată demult deja, ținta care mai era de atins și recunoscut era tati. :)

Pe viitorul tătic îl treceau sudorile mai ceva ca la cea mai grea muncă prestată vreodată, dar îi râdeau ochii de o fericire netrăită până atunci. Nu mai știu când a spus mama prima data, îmi amintesc însă că lui i-a spus încontinuu dragul meu, iar mie la plecare mi-a spus – ”Te iubesc!”Am avut dinainte inspirația să mă așez pe vine ca s-o pup, moment în care am primit lovitura în moalele capului, dar și în stomac, era să pic pur și simplu, am îngăimat mai mult șoptit – ”Poftim?!”. Ea, ștrengărește, m-a privit direct în ochi, m-a strâns în brațe și mi-a mai tras un croșeu de dreapta degajat și dezinvolt, așa ca să simt – ”Te iubeeeeesc!”. Și a fugit în brațe la tati! Nu mai știu cum am ajuns în mașină, eram ca amorțită… îmi amintesc doar că asistentele sociale vorbeau cu tati de următoarea întâlnire, când s-o programăm, eu conduceam și m-am trezit vorbind singură, nu mai știu ce ziceam, știu numai că mă întreba al meu dacă sunt ok. Același feeling l-am avut și la plecare, că puiul meu rămâne la bunici. Și în ciuda așteptărilor, am plecat liniștită că e la bunicii care o înconjoară cu atâta iubire. Mi-am imaginat în mii de feluri prima întâlnire.  Oricum numai așa nu. :)

Fetița noastră era exact cum o știam noi deja. Croșeul în stomac a fost atât de puternic și de copleșitor încât îmi venea să plâng și nu puteam.M-am blocat preț de vreo 3 ore și abia când ne-am așezat la masă să mâncăm împreună cu prietenii care ne-au găzduit, am izbucnit în plâns, râdeam și plângeam în neștire, m-am uitat la al meu și el la mine și am știut amândoi atunci că am devenit părinți! Am știut atunci că am devenit mamă!

Stiri și evenimente

Orice cuvinte am încerca să asternem pe hartie, cu greu ar putea egala testimonialele de mai jos, testimoniale ce apartin familiilor participante, care doresc să își împlinească familia prin adopție

CITESTE MAI DEPARTE
Povestea mea

Cum m-am hotărât ?! Hotărârea de a urma acest drum am luat-o repede, fără îndelungi consultări… efectiv, într-o dimineaţă la cafea îi zic soţului că din întâmplare am văzut pe net o informaţie...

CITESTE MAI DEPARTE
Program evenimente
24 Mai - Timișoara

Grup de suport adoptatori

26 Mai - Arad, Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Constanţa, Iași, Timișoara

Terapie ThetaHealing

31 Mai - Timișoara

Atelier de mentoring

Alegeți din timp proiectele și evenimentele în care vă puteți implica sau pe care le puteți susține cu o donație
Despre noi

Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor organizaţiei, care au dorit să inspire și alte familii să schimbe viata unui copil. Valorile pe care ne bazăm în tot ceea ce facem sunt: empatie, sprijin și suport, responsabilitate și corectitudine.  

 


Galerie video

Galerie
foto


Oameni minunaţi, ca tine, pun mână de la mână și ajută în fiecare zi. Fiecare ajutor este binevenit. 
DONEAZĂ!

 

 
Parteneri Platinum
Parteneri Gold
Parteneri Silver