Povestea Belei |
< Înapoi |
Cum am fost aleși ca părinți
A venit la noi în familie întâi printr-un gând comun împărtășit din priviri. Acum cinci ani eram cu soÈ›ul meu la niÈ™te prieteni în vizită, imediat după Crăciun, È™i o altă prietenă comună, È™i ea în vizită, ne povestea că se gândeÈ™te din ce în ce mai serios să adopte un copil È™i se întreba care or fi paÈ™ii. Gazdele noastre i-au spus că o pot ajuta să o pună în legătură cu un amic care lucra la un departament de adopÈ›ii de la primărie, care i-ar fi putut răspunde la întrebări. În momentul acela m-am uitat la Adrian cu o surpriză în ochi, el mi-a răspuns la fel, zâmbind È™i eu am exclamat: „Noi de ce nu ne-am mai gândit la posibilitatea asta?!”
AdopÈ›ia fusese întotdeauna unul dintre lucrurile cu care am fost de acord amândoi fără să mai dăm explicaÈ›ii unul altuia sau să facem eforturi să ne convingem. Ci pur È™i simplu să ne bucurăm că iată, È™i în privinÈ›a asta, împărtășim aceleaÈ™i valori. Ne-am gândit la adopÈ›ie de când am încercat să devenim părinÈ›i, ca o opÈ›iune în cazul în care nu ne-ar fi ieÈ™it pe cale naturală. Am fost norocoÈ™i să îl avem pe Tomi la puÈ›in timp după ce am zis că suntem pregătiÈ›i pentru un copil. Tomi fost diagnosticat cu autism când avea 2 ani jumătate È™i anul care părea cel mai nefericit din viaÈ›a mea, purta cu el, fără să È™tim, o mare bucurie pentru că ne-o aducea pe lume pe fetiÈ›a noastră.
Amânasem pasul de a rămâne din nou însărcinată pentru că Tomi avea nevoie de mine foarte mult, stresul vieÈ›ii noi de părinte de copil special nu îmi oferea relaxarea de care o femeie însărcinată are nevoie È™i mă temeam totodată de riscul (mai crescut la noi) ca È™i al doilea copil să aibă autism. Dar regretam amânarea aceasta pentru că mi se părea mai potrivit ca Tomi să aibă un frate sau o soră mai apropiată de vârsta lui. AÈ™a că adopÈ›ia chiar era metoda prin care toate aceste temeri ar fi fost învinse. Și înhămaÈ›i cu o dorință mare, dar È™i cu încurajările tuturor prietenilor, am pășit în noul an cu multă speranță că visul acesta se va împlini, deÈ™i mai auzeam voci care spuneau că de fapt totul va dura foarte mult.
***
Toate etichetările legate de “timpul imens de aÈ™teptare”, „neprofesionalismul” angajaÈ›ilor birourilor de adopÈ›ie sau al asistenÈ›ilor maternali ne-au fost
spulberatecând am trecut efectiv prin procesul de adopÈ›ie.
Poate pur È™i simplu am avut noroc ca pentru noi totul să dureze mai puÈ›in de un an È™i de aceea aÈ™ descrie tot acest proces nu ca fiind lung, ci atât cât trebuie. La un moment dat chiar, numărând lunile È™i măsurând emoÈ›iile de-a lungul lor, îl comparam cu o sarcină, cu o naÈ™tere È™i cu perioada post-partum. Sarcina aÈ™ putea să spun că a început în momentul în care am primit certificatul de părinÈ›i adoptivi.
Asta se întâmpla în luna august 2010, după vreo două luni în care am răspuns la teste psihologice, am cerut recomandări prietenilor, È™efilor È™i colegilor noÈ™tri, am dovedit că avem o locuință, am fost puÈ™i să ne imaginăm că le scriem părinÈ›ilor naturali sau că suntem părinÈ›i care îÈ™i dau copilul spre adopÈ›ie È™i le scriem părinÈ›ilor lui adoptivi. În ianuarie, chiar de ziua de nume a celor doi oameni care urmau să ne boteze fetiÈ›a, am fost sunaÈ›i de la DGASPC È™i ni s-a spus că au găsit o fetiță de doi ani, adoptabilă, născută la o zi diferență de Tomi.
E drept, legea îÈ›i oferă dreptul de a alege dintre mai mulÈ›i copii, de a decide după perioada de probă dacă vrei sau nu să fii părintele acelui copil. Dar mie această selecÈ›ie mi se pare absolut nenaturală È™i mi-am propus ca dacă va fi vorba de o selecÈ›ie, aceea sa fie făcută de copil, nu de noi. AÈ™adar, momentul în care am aflat că ea există , că ziua ei de naÈ™tere e la o zi diferență de a lui Tomi, că o putem vizita, a echivalat cu emoÈ›ia momentul în care aflam că port în pântec un băiat. A urmat prima întâlnire. Când ne-am cunoscut prima dată eram atât de speriată, aÈ™a cum sunt mamele când aÈ™teaptă încă un copil sau după ce au deja un copil special care are nevoie de mai mult sprijin decât alÈ›ii, încât tot ce am făcut a fost să scot un test de dezvoltare a copilului din geantă È™i să o evaluez ca să mă asigur că nu sunt semne de autism. Ea a încercat cu zâmbete È™i giumbuÈ™lucuri să îmi ia creionul din mână sau să scrie pe foi È™i după ce a văzut că nu reuÈ™eÈ™te aÈ™a, a ales altă tactică: m-a pupat pe gură. AÈ™a a început totul: cu acel pupic È™i cu soÈ›ul meu care, la fel de relaxat ca ea, a început să-i intre în joacă. Eu am avut doar inspiraÈ›ia de moment să le fac o fotografie. Prima lor fotografie împreună.
Au urmat apoi alte vizite de “potrivire”, acomodare unii cu alÈ›ii, È™i în mai 2010 o aduceam acasă pe Bela, aÈ™a cum i-au spus toÈ›i membri familiei care au crescut-o. NaÈ™terea ei pentru mine a fost ziua în care eu È™i Adrian ne duceam îmbrăcaÈ›i frumos È™i tare emoÈ›ionaÈ›i - eu mă simÈ›eam ca într-un travaliu - la tribunalul din localitate ca să ne fie încredinÈ›ată prin hotărâre legală. După două zile Bela venea cu noi acasă. EmoÈ›iile acelea au fost egalate doar de cele din ziua în care l-am adus pe Tomi din maternitate. Bela era adormită, arăta ca un bebeluÈ™, deÈ™i avea 2 ani, era speriată puÈ›in È™i o È›ineam strâns în braÈ›e, înfășurată într-o pătură mică.
Toată perioada aceasta chiar a durat 9 luni. Apoi au urmat câteva luni în care, ca È™i atunci când am devenit mamă pentru prima dată mă tot întrebam dacă sunt capabilă să cresc È™i un al doilea copil, dacă sunt cea mai potrivită mamă pentru ea, dacă È™i tot dacă - să-i zicem un fel de perioadă post-partum. Au mai urmat È™i alte momente importante: decizia finală de adopÈ›ie sau noul ei certificat de naÈ™tere în care noi eram părinÈ›i. Dar din clipa în care Bela ne-a spus mami È™i tati, am È™tiut că este copilul nostru, aÈ™a că ultimele două momente au fost mai degrabă niÈ™te formalități.
În tot procesul acesta ne-am simÈ›it ajutaÈ›i de oamenii de la DGASPC (din BucureÈ™ti È™i din judeÈ›ul în care locuia Bela). Am întâlnit niÈ™te profesioniÈ™ti care È™tiu să explice, să verifice cu atenÈ›ie profilul nostru ca oameni È™i părinÈ›i, dar È™i ca familie în întregime (fratele, dar È™i bunica), să se bucure cu noi È™i să empatizeze la toate întâlnirile, să ne ofere soluÈ›ii, să aibă răbdare cu fiecare etapă în parte È™i să accepte cu greu sau deloc un buchet de flori sau niÈ™te bomboane când simÈ›eam că aÈ™a vreau să le mulÈ›umesc. Poate că cel mai mult, însă, m-a impresionat că pentru ei faptul că viitorul frate al Belei avea o dizabilitate nu a fost o barieră în adopÈ›ie, ci mai degrabă un atuu.
Înainte de a deveni părinte adoptiv, auzisem multe poveÈ™ti triste, unele chiar dramatice, despre felul în care asistenÈ›ii maternali sunt formaÈ›i sau È™tiu să crească copiii aflaÈ›i în plasament. Această temere mi-a fost însă È™tearsă imediat atunci când am cunoscut-o pe “mama care a crescut-o” pe Bela È™i familia ei: soÈ›ul È™i cei 4 copii. În câteva cuvinte pot să spun doar că Bela era alintata casei, nu mai prididea să primească È™i să dăruiască zâmbete, pupici È™i îmbrățișări tuturor, că la plecare toată lumea a plâns È™i că mi-au salvat pe un memory stick sute de fotografii cu ea, de la primele zile de viață. Ni s-a recomandat oficial să nu păstrăm legătura cu asistenÈ›ii maternali sau, dacă o facem, să ne-o reluăm după un an de zile, adică după un ciclu de sărbători anuale, pentru că până atunci ataÈ™amentul față de noua familie se formează. Nu am respectat prima recomandare È™i am aflat că în alte țări este chiar stimulată păstrarea relaÈ›iei. Și mi se pare mult mai normal aÈ™a, pentru că altfel sentimentul de abandon ar fi dublat. Dar i-am vizitat după un an È™i, deÈ™i Bela nu i-a recunoscut, revederea a avut mii de emoÈ›ii. Și m-am bucurat de bucuria oamenilor care o iubesc atât de mult.
ExperienÈ›a adopÈ›iei ne-a mai spulberat o prejudecată, care exista în familia noastră. Mama mea era reticentă în ceea ce priveÈ™te adopÈ›ia în sine È™i înfierea unui copil de etnie romă. După discuÈ›ii în contradictoriu È™i o perioadă tensionată în familie, cred că relaxarea a venit atunci când mama a dat de ochii mari È™i verzulii ai Belei È™i afecÈ›iunea s-a declanÈ™at iremediabil după câteva luni când a auzit-o spunându-i “Buni, te iubesc!”.
***
Acomodarea Belei cu noi a fost lină pentru că am avut sprijin din partea familiei care a crescut-o, a prietenilor noÈ™tri, a oamenilor de la DGASPC, a surorii mele, a prietenei care adoptase de curând un băieÈ›el, a prietenei care avea un apartament în localitate È™i în care am putut să ne petrecem weekend-uri împreună cu ea, deci să reuÈ™im să ne împrietenim în tihnă. Dar cel mai mult sprijin am avut chiar de la Bela. Când ne-a spus mami È™i tati, aÈ™a cum le spunea atunci È™i asistentei maternale È™i soÈ›ului ei, am È™tiut că suntem acceptaÈ›i È™i aleÈ™i. Și primele zile acasă, cu toată familia noastră, au fost reuÈ™ite tot datorită ei, energiei, felului în care se entuziasma de orice fruct mâncat sau floare mirosită sau se ataÈ™a de oamenii noi pe care îi cunoÈ™tea, dar mai ales de fratele ei.
Au trecut mai bine de trei ani de atunci, cu sute de emoÈ›ii, prieteni, experienÈ›e pe care doar ea ni le-a adus în viață. Și cu sute de vorbe înÈ›elepte care acum bucură zilele a sute de cititori ai blog-ului ei: http://lavitaebellacubela.blogspot.com/
De curând am găsit întâmplător scrisorile pe care le-am avut de scris ca temă în procesul de obÈ›inere a certificatului de părinte adoptiv. Atunci nu le înÈ›elegeam rostul. Dar când am scris-o pe cea ca din partea unei mame care e nevoită să îÈ™i dea copilul spre adopÈ›ie, trăirile acelor rânduri m-au ajutat să mă pun măcar pentru o oră în pielea unei astfel de om, să reuÈ™esc să empatizez cu ea È™i să pot să vorbesc cu o răbdare È™i o înÈ›elegere È™i mai sincere când îi spun Belei povestea adopÈ›iei ei. În scrisorile acestea, însă, am descoperit că am prospectat descrieri ale viitoarei mele fete care se potrivesc uimitor de bine cu personalitatea Belei. Îmi imaginam atunci o fetiță energică, iubitoare de animale, fluturi, flori, bună desenatoare, căreia îi e teamă de albine, dar care explorează tot È™i se urcă pe orice scară. Asta mă face È™i mai mult să cred, nu că am obÈ›inut exact copilul pe care mi l-am dorit, pentru că un copil nu este o posesie, ci că de atunci, când m-am înÈ›eles cu tatăl ei din priviri să începem să o căutăm, ea, născută deja, ne trimitea semne că ne-a È™i găsit.
Andreea Sorescu
Mama lui Tomi și a Belei
Fondator al Asociației 'Invingem Autismul